GLASUL ŞCOLII ''DR. PETRU ŞPAN ''

FONDATOR: Mădălina Toma

ÎNSEMNĂRI ALE UNEI ,,CITITOARE DE CURSĂ LUNGĂ” – despre romanul scriitoarei Elif Shafak, FETIȚA CĂREIA NU-I PLĂCEA NUMELE SĂU

ÎNSEMNĂRI ALE UNEI ,,CITITOARE DE CURSĂ LUNGĂ” – despre romanul scriitoarei Elif Shafak, FETIȚA CĂREIA NU-I PLĂCEA NUMELE SĂU

AUTOR: Mădălina TOMA


Înainte de a vă povesti despre ultima carte citită, pe care am devorat-o preț de o oră, țin să precizez că aceasta nu este o recenzie sau o cronică. Nu-mi place să le numesc recenzii sau cronici, ci îmi place să le numesc pur și simplu, ÎNSEMNĂRI ALE UNEI ,,CITITOARE DE CURSĂ LUNGĂ”.

Nu, nu sunt un critic literar sau vreun cititor specializat, dar îndrăznesc să spun că fac parte din ,,cercul vicios” al cititorilor de cursă lungă. Am ajuns să citesc o carte, chiar două, pe săptămână și asta datorită unui profesoare, care a reușit să-mi stârnească interesul pentru lectură și căreia îi mulțumesc din suflet. Este vorba despre Alina Pamfil. Mi-aș dori să ajung să stârnesc interesul elevilor mei pentru lectură, aidoma doamnei profesoare, și dacă nu voi reuși să fac asta cu elevii mei, sper să o fac cu propriii mei copii, pentru că, până la urmă, ce poate fi mai frumos decât o familie, care cunoaște bucuria deplină a lecturii?!

Îmi amintesc cu drag de prima întâlnire a CLUBULUI DE LECTURĂ ,,VOCEA MICILOR CITITORI”, pe care l-am organizat în primul meu an de profesorat. Am discutat despre cartea lui Eric-Emmanuel Schmitt, Oscar și Tanti Roz, prilej cu care am și întocmit ,,un altfel de proces verbal” al primei întâlniri – https://glasulscoliipetruspan.wordpress.com/2015/02/21/oscar-si-tanti-roz-eric-emmanuel-schmitt-un-alt-fel-de-proces-verbal-al-primei-intalniri-din-cadrul-clubului-de-lectura-vocea-micilor-cititori/. În timp ce citeam Fetița căreia nu-i plăcea numele său, mi-am amintit de ,,micii cititori”, care, cu siguranță, s-ar fi înfruptat din această carte. Așa că, m-am hotărât să le stârnesc apetitul elevilor pentru această carte, care merită un loc în biblioteca lor.

SHAFAK, Elif, Fetița căreia nu-i plăcea numele său, Iași, Editura Polirom, colecția Junior, 2016, 152 p., traducere din limba turcă de Sunia Iliaz Acmambet, cu ilustrații de Zafer Okur.

Cartea Fetița căreia nu-i plăcea numele său este recomandată copiilor care au peste 10 ani, fiind una din primele apariții ale colecției, coordonată de Bogdan-Alexandru Stănescu la Editura Polirom, și anume colecția Junior.

După cum sugerează și titlul cărții, protagonista este o fetiță, căreia îi place ,,să citească, să asculte muzică, să se uite la filme, să deseneze, să se joace cu mingea, să sară coarda și să facă biscuiți cu ciocolată.” (pp.7-8); ,,Erau un copil curios. Citea de la cap la coadă Enciclopedia animalelor.” (p.9). Încă din primele pagini, constatăm că este vorba despre o fetiță căreia îi place să citească, aspect care ne frapează, am putea spune, dacă ținem cont de presupusa ,,criză a lecturii” cu care se confruntă societatea nowadays. Așadar, avem de-a face cu un copil pasionat de lectură. Singurul lucru care nu-i plăcea fetiței absolut deloc era numele ei, pe seamă căruia se amuzau colegii ei, care invetează chiar și câteva versuri cu rimă. Numele ei este Sakiz Sardunya, care se traduce prin ,,Mușcată Curgătoare”.

Sakiz Sardunya este nemulțumită nu doar de numele ei, ci și de discuțiile pe care le are cu părinții, care nu găsesc de multe ori răspunsuri la întrebările pe care aceasta le pune: ,,Oricum, să reușești să vorbești deschis cu cei mari e aproape imposibil, la fel de imposibil ca ninsoarea în luna lui august. În general, atunci când era vorba de o întrebare care nu le plăcea, cei mari ori se făceau că nu o aud, ori treceau peste ea răzând.” (p.16); sau, în majoritatea situațiilor, conversația se încheie cu ,,Punct!”.

Cu siguranță, mulți dintre copiii care citesc această carte se identifică cu Sakiz Sardunya, lovindu-se și ei uneori de ,,vicisitudinea” creată de imposibilitatea de a purta o discuție cu părinții, mult prea preocupați de monomania grijilor cotidiene.

Fără să-și dea seama, Elif Shafak, a prezentat, în capitolul ,,La școală”, tipologiile unor profesori: profesoara de științe, doamna Leyla, care ,,răspundea cu dragoste și răbdare întrebărilor pline de curiozitate. (…) Doamna Leyla vorbea întotdeauna cu o voce moale și îi încuraja pe elevii ei să-și împărtășească ideile. Era una dintre cele mai bune profesoare din școală.” (pp.24-25). Doamna Leyla este profesorul calm, răbdător, care posedă acea iubire pedagogică, fiind unul dintre profesorii care încurajează implicarea activă a elevilor în procesul instructiv-educativ. Astfel, avem în față tipologia profesorului ideal, al cărui stil de predare este unul democratic. După felul în care este descrisă ora de limba turcă, cu siguranță avem de-a face cu un profesor indolent, delăsător, locțiitorul doamnei profesoare Selma fiind un profesor care nu acordă prea multă atenție elevilor și procesului de învățare, astfel este evident rolul pasiv al acestuia – ,,Ora de limba turcă a trecut în liniște. Pentru că doamna profesoară Selma era bolnavă, în locul ei venea temporar altcineva. Toți au citit un text din manual și i-au scris rezumatul în caiete.” (p.26), deci nimic special la această oră. Aș îndrăzni să spun că stilul definitoriu al acestui dascăl este stilul laissez-faire. Nu este omis nici stilul autoritar, caracteristic profesorului de matematică, Sinan Sarimtirakkulak, care era cel mai dur profesor din școală: ,,Toată lumea se temea de el. Chiar și ceilalți profesori! Și chiar și directorul! Și chiar și pisicile din curtea școlii și pescărușii din aer!” (p.27); ,,– Toată lumea să-și deschidă caietele! Nu vreau să aud un sunet, ați înțeles? Nimeni nu vorbește! Nu șoptiți între voi! Nu faceți obrăznicii! Nu vă împotriviți! Nu leneviți! Transcrieți în caiete tot ce am să scriu eu pe tablă! Marș, marș!” (p.28).

În mama fetiței, putem identifica părintele care manifestă o îngrijorare excesivă pentru copilul său, nepermițându-i acestuia să se joace cu alți copii pe stradă sau să meargă acasă la vecini, iar când este întrebată de propria fiică de ce nu poate să se joace afară cu alți copii, răspunsul ei este mereu același: ,,Pe vremea noastră era diferit. (…) Pe când eram eu copil, pe stradă treceau o mașină, două. Atât. Acum brr-brr! Autobuze, taxiuri, microbuze, motociclete… S-au schimbat vremurile. Totul s-a stricat. Înainte, când tăiai o roșie simțeai un miros minunat! Acum nu mai e așa! Nu mai găsește o roșie care să miroasă a roșie!” (p.35). Cu toate acestea, nu pot să nu remarc sâmburele de adevăr, care se strecoară în afirmația mamei vizavi de vremurile noastre. Astfel, Sakiz Sardunya își găsește refugiul în cărți, avea o mulțime de cărți și, mai mult, împrumuta cărți de la bibliotecă. Printre cărțile ei preferate se număra: Peștișorul negru, Alice în Țara Minunilor, Prințul fericit, Ocolul Pământului în optzeci de zile, Copiii căii ferate.

Marea pasiune a fetiței este geografia, iar atlasul dăruit de ziua ei, în urmă cu doi, de către tatăl ei, devine ,,lucrul pe care îl iubea cel mai mult”. Întâmplător sau nu, marea aventură pe care urmează să o trăiască are legătura cu un glob, pe care-l găsește în biblioteca școlii, un glob ,,rotund, murdar și prăfuit”. Astfel, cu ajutorul globului, va descoperi că există al optulea continent, care are forma unei cărți deschise. Globul acesta, spre deosebire de altele, este un glob care se încarcă cu energie doar atunci când se află în preajma cărților, iar acolo unde nu erau cărți, își pierdea supraputerile, ceea ce descoperă atunci când merge la bunicii săi, care nu aveau cărți.

Este interesant și felul în care percep copiii viața adulților  ,,Ce greu e să fii copil! Viața celor mari era mai ușoară. Ei nu erau conștienți de asta. Pentru că uitaseră prin ce trecuseră în copilărie. Dacă și-ar fi amintit, ar fi înțeles cât de norocoși sunt. Dar ei se plângeau mereu.” (p.38). Mai mult, este evidențiat felul în care se raportează părinții la actul lecturii – ,,Cei mari le spuneau mereu celor mici: ,,Să citești cărți, copilul meu!”. Dar, dacă tot le dădeau atâta importanță cărților, ei de ce nu citeau? Adevărul este că nici domnul Hasan și nici doamna Hayal nu prea citeau. Dar erau mulțumiți de dragostea pe care o avea fiica lor față de cărți.” (p.52). Iată prototipul părintelui, care nu se implică activ în stimularea interesului pentru lectură al copilului, părintele care se limitează la a îndemna copilul să citească, fără a fi conștient de faptul că cel mai bun ,,îndemn” este ,,exemplul”, puterea exemplului personal.

Discuția pe care o are fetița cu bibliotecara mi-a amintit de bibliotecara mea, o femeie minunată, întotdeauna cu zâmbetul pe buze, cu o energie debordantă, dornică de a discuta despre cărțile al căror strașnic străjer era. La fel este și bibliotecara din această carte, care nu pregetă în a-și expune punctul de vedere cu privire la re-lecturi,,Întotdeauna recitesc cărțile care mi-au plăcut. Și știi de ce? Rămân întotdeauna surprinsă. Pentru că atunci când le recitesc parcă nu mai sunt aceleași. Mi se par altfel. (…) Pentru că nu mai e la fel, m-am schimbat eu. În fiecare zi învățăm lucruri noi. Când citesc pentru întâia oară cartea, știu mai puține lucruri, la a doua citire, mai multe. Atunci când cititorul se schimbă, se schimbă și cartea pe care o citește el.” (p.60).

Înconjurată în permanență de ,,oamenii cu aur în inimă și argint în păr”, nu am putut să nu observ cât de frumos sunt așezate cuvintele atunci când este descrisă casa bunicilor – ,,Toată casa era dulce ca o bomboană. (…) Era un loc aflat în afara timpului. Pomii se înălțau, copiii creșteau, animalele îmbătrâneau, anotimpurile se schimbau, orașele deveneau mai aglomerate, dar aici totul rămânea la fel. Chiar și lucrurile, chiar și mirosurile. Chiar și aerul din sufragerie.” (p.68).

Întâlnirea cu Zeliș și Asutay, care se traduce prin ,,Mânz nărăvaș”, o va ajuta pe Sakiz Sardunya să descopere o multitudine de lucruri, dar mai cu seamă o va ajuta să se redescopere, călăuzindu-i pașii spre propria persoană. Zeliș și Asutay vin din țara Lepoba, ,,Țara legendelor, a poveștilor și a basmelor”, din țara de unde izvorăsc toate poveștile, care se răspândesc în întreaga lume. La fel ca Sakiz Sardunya, vă veți întreba și voi ,,Cum?. Ei, dacă doriți să aflați, cartea trebuie să o citiți, iar Zeliș vă va povesti despre țara Lepoba ;).

Însă țara Lepoba se confruntă cu aceeași problemă cu care ne confruntăm noi, și anume ,,copiii nu mai citesc cărți ca înainte, nu mai visează, nu se lasă în voia imaginației ca înainte. Tot timpul se joacă la calculator. (…) Bineînțeles că se pot juca, dar să și citească cărți. Omul are nevoie de imaginație. E la fel de importantă ca pâinea, ca apa. Pe vremuri, copiii treceau printr-o grămadă de aventuri. Se jucau pe străzi și își lăsau imaginația să zburde. Uneori deveneau pirați, alteori cowboy, alteori extratereștri. Acum le este interzis să iasă. Și ce fac în casă? Ori își petrec vremea cu jocuri electronice, ori se uită la televizor.” (p.82). De ce se află al optulea continent în pericol, fiind pe punctul de a se transforma într-un deșert? Pentru că ideile creative se sfârșesc, iar în felul acesta, noi, oamenii, nu vom mai primi basme, povești, legende. Dacă veți citi cartea, ceea ce vă îndemn să faceți, veți descoperi cum a reușit Sakiz Sardunya împreună cu prietenii ei să salveze lumea poveștilor. Bineînțeles că există și niște probe, pe care trebuie să le treacă cei trei. După prima lectură, mă încumet să afirm că scrierea Fetița căreia nu-i plăcea numele său poate fi privită ca un basm, ca un roman de aventuri și, de ce nu, ca un bildungsroman, pentru că, din punctul meu de vedere, are valențele unui roman al formării.

Puși de vrăjitoare să aleagă între cele patru drumuri, care reprezintă elementele primordiale ale vieții: pământ, apă, foc și aer, cei trei prieteni ajung să se certe. În cele din urmă, Sakiz Sardunya este cea care găsește o soluție, propunându-le celor doi să dea cu banul. Astfel, fetița se dovedește a fi și înțeleaptă.

Eroina romanului Fetița căreia nu-i plăcea numele său întregește galeria personajelor feminine complexe construite de scriitoarea Elif Shafak, devenind un personaj memorabil pentru cititori.

Deși este o carte pentru copii, o recomand și adulților. Fetița căreia nu-i plăcea numele său este pe de o parte, o lecție pentru părinți, o lecție oferită de un copil, iar pe de altă parte este un elogiu adus lecturii, cărților, iubitorilor de cărți – ,,…iubitorii de cărți sunt peste tot. Nu contează dacă sunt bogați sau săraci, de la sat sau de la oraș, femei sau bărbați, tineri sau bătrâni. Îi recunoști imediat. Sunt un pic retrași. Au o imaginație foarte bogată. Oamenii din jurul lor nu-i pot înțelege de fiecare dată. Din cauza sunt un pic cam singuri. Ei spun cele mai frumoase povești. Acești oameni au un punct comun: mulți dintre ei ori au găsit deja globul fermecat, ori urmează să-l găsească. La fel ca tine…” (p.139).

Advice: Nu uitați cuvintele fetiței care a salvat lumea poveștilor: ,,În cărți e loc pentru toți!” (p.143).

Nu le numesc CITATE, ci CUVINTE ȘLEFUITE ȘI AȘEZATE FRUMOS, ASEMENI UNOR NESTEMATE TO MAKE SENSE:

  • ,,Să prepari mâncarea preferată a cuiva înseamnă să-i spui ,,Te iubesc”.” (p.64);

  • ,,Dacă toată lumea ar umbla în fiecare zi prin natură, ar fi mult mai fericită. Viața de oraș îi face pe oameni să uite de mirosul pâmântului.” (p.107);

  • ,,…nu e important să te iubească toată lumea. Întâi de toate, tu trebuie să te iubești pe tine. Dacă tu vei fi împăcat cu tine, prietenii tăi se vor înmulți.” (p.109);

  • ,,Înlăuntrul tău se află cineva care te va înțelege mereu.” (p.114);

  • ,,Se frânge foarte ușor, dar nu este un obiect. Și, cu toate acestea, ochii nu pot vedea că-i frântă. Inima.” (p.113);

  • ,,Uneori, dacă nu știi ce spune cineva, nu se întâmplă asta pentru că acel cineva nu vorbește, ci pentru că tu nu-l auzi.” (p.117);

  • ,,Uneori e frumos să te înscrii la o competiție fie și numai pentru a participa. Nici măcar să fii câștigător nu e la fel de distractiv cu a participa. (…) …important nu e să câștigi o competiție, ci să participi la ea. Cel mai important nu e să câștigi, ci să încerci. Să încerci din toate puterile.” (p.119);

  • ,,Nu renunțați! E greșit să renunțați! Continuați-vă drumul. Dacă renunțați încă de la prima înfrângere, nu veți putea înainte deloc. Omul nu trebuie să se supere imediat. Trebuie să muncească mai mult.” (p.120);

  • ,,Totul se schimbă în funcție de ochiul care privește. Ceea ce pentru unii pare un uriaș, pentru alții poate părea un pitic.” (p.122);

  • ,,Dacă renunțați încă de la primul obstacol, nu veți putea înainta niciodată. În viață nu există nimic care să nu fie greu!” (p.126).

    P.S Această carte mi-a fost oferită de Libris – https://www.libris.ro/, https://www.facebook.com/libris.ro/! Pe această cale, temeinici străjeri ai lecturii, țin să vă mulțumesc nu doar pentru cartea primită, ci și pentru faptul că în lumea ,,cititorilor de cursă lungă” este doar soare și asta datorită vouă, celor care cunoașteți semnificația cuvintelor ,,Respect pentru Oameni și Cărți”!

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: